Cam asta a fost discuția la care am fost martori fără voie, duminica trecută, la întoarcerea de la programul de seară al bisericii din care facem parte. Deși nu e de azi – de ieri, prostia mă uluiește de fiecare dată. Două puștoaice, abia îmbrăcate, târându-și ”zmartfoanele” cât tocătorulde ceapă al maică-mii, aveau chef să mai iasă din rutină, mai nou… din nou! Cu ele, un întreg cerc debusolat și plictisit de tineri fără oră de intrare în casă și fără părinți cu capul pe umeri, a rămas să dezbată oportunitatea…
Am comentat mult zilele astea. Nu am și scris, deși tare mă rodeau buricele degetelor! Au făcut-o alții, slavă Domnului, fără număr, fără număr… Așa că doar concluzionez printr-un punct de vedere personal.
Înțeleg turbarea ce ne poate apuca, o dată la ceva vreme, ca unul care încă mai trăiește și mai speră aici. Dacă, pe lângă viața grea, ni se ia chiar și dreptul la viață, nu ne mai rămâne decât să luăm atitudine, să luptăm pentru drepturile noastre. Totuși consider că gesturile extreme, ieșirile suburbane, mizere și incompatibile condiției umane civilizate, ce au avut loc în acea seară, sunt de condamnat. Ele nu pot și nu trebuie să rămână fără răspuns, tocmai pentru că ne dorim democrație. La fel și aparent pașnica arestare a manifestărilor de către diverși indivizi, ”animale” politice cu ștate vechi…
Piața a fost împărțită, din câte s-a văzut, lesne și de la o poștă, deși s-a lungit până la soră-sa, Unirii. Inima ei a încercat să bată în prea multe trupuri, dornice de propria viață, dar și de propria agendă. Rezultatul a dus la apariția mai multor inimi, mai mici și mai sărace. Tineri debusolați, huligani ce nu-și merită numele de suporteri sau de revoluționari, spărgători de semințe și de magazine, dar și oameni cărora le-a ajuns cuțitul la os, au ieșit, cu mic cu mare, să-și mai aducă aminte de zilele bune. Unii, triștii și sincerii de acolo, au continuat să spere naiv. Să creadă că se poate. Cei drept…puțini. Lângă ei, tot mai multe și mai flămânde, s-au adunat hienele opozoției, la mirosul de sânge și de hoit, stricând și discreditând nobilele porniri ale celor ce încă mai speră.
Parcă mi-e milă de cei care au ieșit, seară de seară de atunci, indiferent ce i-a mânat acolo. Mă gândesc totuși, ca unul căruia îi pasă, care ar fi alternativa pentru care să merite o astfel de luptă? Pe liderii opoziției, nu îi știm de azi de ieri. Putem lăsa lacul…pentru puț, așa cum am făcut dintotdeauna, fără a învăța din lecțiile istoriei. Îi dăm jos pe ăștia pentru că am mai văzut încă o dată (de parcă nu știam) ce le poate capul. Vă întreb, însă, pe cine punem în loc? Tot pe ăia pe care i-am mai gonit nu o dată, pentru că, la rându-le, au făcut la fel?…
Am certitudinea fermă că, mai mult ca niciodată, clasa politică trebuie recreată în România. De jos, de tot, de la zero… E nevoie ca ăștia, ciolănarii care fac schimb de putere, de bani și de oameni, dând mereu vina pe cei dinainte, să facă loc și la alții.
Vă invit să explorați și voi această oportunitate, dar mai ales gândul nevoii de schimbare, înainte de a vă lăsa vrăjiți de alte promisiuni, ale celor pe care i-am mai gonit odată de la putere, pentru ca acum să vrea a se întoarce, asemeni câinelui la știți voi ce…
Vindecarea unei țări bolnave se poate face numai cu oameni sănătoși, cu lideri nepătați. Sunt tot mai puțini și mai izolați, de aceea trebuie să ne uităm tot mai atent în jur și să ne dăm tuturor o șansă.
Cineva spunea ”capul plecat sabia nu-l taie” dar adăuga imediat la proverbul… proverbialei umilințe românești: ”dar nici coroana nu poate sta pe el!”. Scârbit și trist înclin să-i dau dreptate, mai ales atunci când vine vorba de stigmatizarea și înfierarea nedreaptă a întregului neam românesc.
Suntem din nou, (pentru a câta oară?), rușinea și bășcălia Europei, urmând o soartă deloc prescrisă de aceasta, ci acceptată și trasată nemernic chiar de către cei care o poartă triști. Francezii ne insultă,norvegienii ne calcă în picioare, mai sunt și alții ce le urmează exemplul mojic, iar noi acceptăm resemnați semnele aroganței și superiorității lor, cu o atitudine deloc cristică prin inconștiența și involuntarul ei.
Cu pumnii strânși ca într-un spasm al umilinței, transpirând sudoare peste durerea bătăturilor sufletului, ne plecăm cu o mocnită durere frunțile arzând de scuipatul acid al domniilor din vest. Și, așa cum ne știm dintotdeauna, mici și triști, suduiți ai ciocoilor și fanarionților zilelor noastre, lăsăm să mai treacă de la noi o dată, și-nc-o dată, pînă când mult va deveni prea mult, până când nu vom mai putea duce și până vom alege calea răzvrătirii ca o ultimă șansă de izbăvire.
Ce este de făcut, te întreb, națiune tristă? Mă înfioară gândul la luptă, la lupta cu noi înșine, la recăpătarea propriei demnități naționale. Să ne ridicăm din cenușa propriei robii, să luăm decizia de a ne îndrepta coloana înțepenită, să respirăm aerul nobil de la frunțile boierilor cărunți de propriile umilințe, urlând descătușat ca într-o conștientizare a propriului imn: acum ori niciodată!
Până când vă vom mai tolera mojicia, frați europeni, nu doar mai mari, dar și mai îmbătrâniți de ale voatre urâciuni sufletești? Până când ne veți mai călca în picioare, aruncându-ne vulgar moneda supraviețuirii? Suntem bogați în toate cele, sărăciți doar de propria atitudine nedemnă, dar asta nu vă dă dreptul să vă purtați mișelește.
Eu nu voi mănânca nici câini, nici șobolani, diseară la cină, iubiți norvegieni! Eu nu învăț franceza pentru a cerși de la voi, frați întru latinitate francezi! De aș muri singur și trist știu că nu voi face asta niciodată, la fel cum știu și că pe voi o astfel de cruce – ca aceea a poporului spre care scuipați – ar fi mult prea ucigătoare pentru nivelul (im)potenței voastre, la fel de nimicitoare ca cerința nebună de a-i cere bărbatului să reziste durerilor nașterii. Sunt poate mic, un român oarecare, unul dintre milioanele de scuipați de voi, dar nu vă sunt cu nimic inferior! Vă somez să vă fie rușine și să primiți cu capul plecat mănușa pe care v-0 arunc în ochii orbiți de osânza sărăciei sufletești! Și vă cer socoteală pentru aceste insulte, nu că m-aș aștepta la scuze de la voi…
Dragi frați de la aceeași mamă care ne este și țară, am o veste veche de când lumea și nouă prin amnezia cu care ne-am șubrezit ochii minții până acum: noi nu avem de luptat împotriva lor, a ăstora care mușcă din noi precum câinii! Nu le datorăm decât un dispreț rece și respectuos, care să le arate din ce sunt făcuți. Lupta și calvarul nostru se cer a fi săvârșite aici. Nu săracii mojici bogați poartă vina pentru că noi acceptăm scuipatul ce înconjoară moneda. Nu ei ne dau boala și nu ne gonesc pruncii. Nu ei ne votează conducătorii. Nu ei ne gonesc Dumnezeul din școli și din inimi. Nu ei… ci noi!
Doamne, ai milă de nația asta bolnavă și tristă, ai cărei fii bolnavi și triști suntem, și nu ne lăsa să pierim pe cale!…
VIDEO: pentru a ne mai ostoi amarul, vă propun să ascultăm împreună ”Fiii lacrimilor tale” (Marcela Saftiuc)
Un clip postat în urmă cu câteva zile pe youtube face furori printre iubitorii de muzică din întreaga lume, datorită vocii excepționale a interpretului, care ne aduce aminte de solistul trupei Queen, Freddie Mercury, care a murit în anul 1991.
Marc Martel este din Canada și are 34 de ani. A postat pe youtube un clip în care interpretează celebrul hit al celor de la Quen – ”Somebody to love me” și care a adunat, în doar 3 zile, peste 1.200.000 de accesări. Înregistrarea cu pricina a fost făcută pentru audiția la “Queen Extravaganza“, o competiție care urmează sa aibă loc în ziua aniversării a 40 de ani a celebrei trupe. Marc este solistul trupei creștine Downhere, devenită peste noapte, extrem de cunoscută datorită acestei isprăvi.
Este vocea lui Marc identică cu cea a celebrului solist? Se naște o nouă stea, sub ochii umiți ai lumii întregi. Convinge-te și tu, ascultându-l în clipul de mai jos:
“Cred că melodia e perfect aleasă pentru perioada prin care trecem. Este vorba despre durerea unui om care are nevoie de ceva pentru a continua, pentru a merge mai departe, și mai toți americanii se pot regăsi în aceste versuri”, a declarat Marc pentru Wall Street Journal.
Talentul lui Marc însă nu se oprește aici. Cine are curiozitatea să dea un search cu numele lui poate afla, cu uimire, cât de bine reușește să abordeze piese ale altor artiști, cum ar fi cântărețul creștin Keith Green.
VIDEO: Marc Martel does Keith Green’s “Asleep In The Light”
VIDEO: Downhere – You’re Not Alone (Official Video)
Școala românească… încotro? Rezultatele de la bacul de anul acesta ne lovesc asemenea unei crâncene biopsii confirmând o realitate crudă. Ne dor. Ne demotivează. Ne sperie. De ce? Este cancer în școala zilelor noastre iar acesta va continua să ne ucidă generațiile dacă nu acționăm rapid și fără ezitare!…
După atâtea schimbări și miniștriatotștiutori, care nu fac altceva decât să dea, bolnăvicios, vina pe cei dinainte, să se teamă de cei ce vor urma ori să propună, într-un mod la fel de imbecil ca și lucrările unora dintre copiii noștri, pseudo-reforme, suntem, aparent, într-un punct mort. Duse par vremurile în care școlile marilor puteri internaționale se temeau de concurența materiei cenușii venite din micuța țară – graniță între sovietici și… nesovietici.
Nu trebuie să fii expert în educație pentru a vedea că pruncii noștri nu mai citesc, că manualele nu mai sunt ce erau (nu că cele vechi nu ar fi meritat îmbunătățite), că profesorii sunt tot mai slab pregătiți și nu pentru că ei înșiși nu mai vor să învețe, ci pentru că cei ce învățau au luat drumul străinătății, de foame, de rușine și de umilință…
Mă întreb de ce Ministrul Educației nu demisionează. Ar fi un gest de mare onoare, nestemată tot mai rară în clasa politică românească. Ar fi un semnal de alarmă pentru noi toți, adulții educați dureros, dar sigur, de un sistem mai funcțional decât moderna parodie de astăzi (o spun fără a fi fan al modului în are am trecut eu însumi prin școală). Ar fi o recunoaștere a eșecului unui întreg sistem, promovat de o clasa politică tot mai becalizată și vanghelizată.
Ce vom spune noi la acestea?
RUȘINE!
Rușine nu lor, ci mie, ție, nouă – tuturor…
Pe internet circulă (am aflat de la Andrei Jităreanu, pe Facebook) o parodie de examen la limba română, în care un tânăr analfabet, total nepregătit dar suficient de nesimțit pentru a încerca marea cu degetul, sfidează profesorii din Bihor printr-un mesaj sec, ce se vrea a fi lucrarea unui absolvent de liceu:
SUBIECTUL I
VĂ SALUT!!!
CEAU
Am râs, într-o primă fază. Apoi râsul mi s-a metamorfozat într-un rictus amar, pe măsură ce priveam tot mai atent la rezultatele biopsiei. Acum tac. Mi-e rușine că am putut-o face… Mi-e rușine de rușinea alor mei.
Până când vom mai putea râde de perlele tot mai dese și mai idioate de la bac-ul rușinii, ce aruncă un nedrept semn de întrebare asupra geniului național incontestabil?
Am și io o mare… întrebare care mă cam ”măcineișăn”, ”leitlii”. Că doar numa ce ascultai azi la radio o emisiune ce-mi dădu subiect de gândire.
Bine, mă, că râzi! Ietete, ce eu nu gândesc?… Ți-aș zice ”boule”, da nu pot, că iar mă ia cu fugă pe la tălpi și cu ”scărpineșăn” pe spinare. În plus, io-s femeia care este… civilizată, nu ca alții, mă!
Na întrebarea, dacă știi să mă lămurești:
De ce nu putem noi (românii) vorbi, scrie, dormi, citi și gândi decât în RomIngliș? Că nu mai putem zîce bicicliști… acu ie ”baicări”, cică. Mai ie și altele, ca meic-up, treining, sneacs, draft, beand, advertaising și câte cele? Iar dacă nu ne iese, o dăm cotită și ne facem un cuvânt… la comandă: comandeișăn!
Fără a fi un fanatic, îmi iubesc țara. Știu, unii vor râde. Să râdă, să facă mișto, să am și eu pe cine ierta. În dragostea asta moștenită de la răposatul bunicu’, mă doare, mă indignează când suntem luați… ușor. Nu-i mai suport pe cei care ne pun pe toți în aceeași oală. Cei care văd doar uscăturile și nu pădurea. Nici nu le mai tolerez atitudinea asta în preajma mea.
Ăstora, le zic scurt și românește:
CIOCU MIC!
”Românii sunt așa…”
”Românii fac așa”
”Românii în sus”
”Românii în jos”…
Un fost șef al meu, britanic oneros, plin de bani și de aroganță, se plângea mereu de lacunele culturii și naturii românești. Încă îl mai bănuiesc a arunca, cu patos și cu putoare dintr-un suflet îmbătrânit de mândrie:
Mă simt bine în sectorul meu. E verde, e diferit faţă de anii copilăriei; se vede munca primarului care nu degeaba a fost ales de două ori la rând de către noi, cetăţenii. Însă, de la o vreme încoace, pete negre încep să se vadă pe faţa celui de-al treilea sector bucureştean. Ca mai toate minunile autohtone, nimic nu poate să ţină mai mult de un mandat jumate. Vorbim de minuni, nu de “fake-uri”…
Nu mă voi lua azi de străzile nemăturate. Nici de câinii vagabonzi, de care te temi ca de necuratu’ în serile în care întârzii în drumul către casă. Nu voi comenta nimic de alte mici nereguli şi neajunsuri, inevitabile într-un oraş de talia capitalei.
Am însă azi o întrebarte simplă pentru domnul primar de sector, dar şi pentru oricine altcineva se ştie a fi cu musca pe căciulă. Întrebarea se leagă de maşinile vechi, rablele abandonate la tot pasul direct în stradă. Aceste foste glorii şi motive de mândrie ale unora dintre cetăţenii noştri uituci sau duşi din această lume tristă (1.) ocupă spaţiu preţios de parcare, (2.) sunt adevărare surse de infecţie şi de jeg şi (3.) arată ca o bubă, ca un jeg cu puroi pe faţa străzilor pe care ne plimbăm oasele ostenite de muncă şi de crize…
“Cine ne va curăţa străzile de rablele abandonate? Şi, mai ales, când?…”
În cele ce urmează am făcut un colaj, obţinut în doar 20 de minute de plimbare uşoară şi format doar din acele rable abandonate pe care le ştiu a fi acolo încă de acum 3 ani, când ne-am mutat pentru o vreme la Oradea.
Stimată Doamnă Ministru, hai că m-aţi făcut curios, domne! Aţi fi campionul absolut la acest capitol şi primul politician care nu ne minte pe această temă. Eu zic… hai s-o vedem şi p-asta!
Iar dacă vă ţineţi de promisiune, promit să vă votez, fără ruşine şi cu inima împăcată, oriunde a-ţi candida şi fără a face la fel şi pentru partidul din care veniţi! Cu atât mai mult cu cât eu susţin de ceva vreme că femeile ar trebui să aibă un cuvânt mai important de spus în politica şi administraţia autohtonă…
Circulă pe Youtube un filmuleț în care o cameră de supraveghere pare a-l surprinde pe Președintele filialei nemțene a Partidului Conservator, Cristian Liciu, cum își agresează cu bestialitate soția, cu care se pare (nici nu mă mir) în proces de divorț. Acu’ cred că înțelegeți că eu nu îl știu pe nea ăsta, nu a avut onoarea și nici regretul să mă întâlnească, dar dacă este vorba de el, nu pot decât să mă ridic cu indignare și să huidui cu toată umanitatea-mi călcată în picioare până acum de clasa politică, din care și conservatorii fac parte.
Pentru nea Președintele: auzi măi… domnule, dacă tu ești ăla… dă-ți demisia frate: ești descalificat de la a mai deschide gura să împuțești românul cu damfuri de cârnați fini și cu aere de karateka, câștigător al meciului cu nevasta. Și te-aș invita să te pui cu cineva pe gabaritul tău, nu să dai în cei slabi și neajutorați, ca o hienă în căutare de cadavre vii.
Probabil că cel mai uşor mijloc pentru a face senzaţie şi a avea un subiect în media românească este să ieşi cu camera pe stradă timp de 10 minute şi să pui, la întâmplare, întrebări de bun simţ, de la “cine a scris Biblia?” şi până la cea la care ne opintim astăzi, “ce părere aveţi despre uciderea lui Bin Laden?”.
Un ochi îmi râde iar altul îmi plânge de fiecare dată când văd nivelul la care o parte a ţărişoarei ăsteia (recunoscută altfel pentru inteligenţele ei), cum ea se scaldă tot mai mult într-o mare mocirlă a prostiei.
În egală măsură mă cutremur la faptul că ăştia cu camera, capete seci, nu au avut nici materia cenuşie, nici boaşele de a chema la discuţie pe tema asta un om pe măsura lor, preferând să ia la mişto doi amărăşteni…
VIDEO: ”Hi man” din Zalău şi tovarăşul lui îşi dau cu părerea despre uciderea lui Bin Laden.
Nu am comentat până acum cazul Columbenilor. Cel puțin nu aici. Am făcut-o destul însă între cei dragi, încă din ziua în care un moș bogat a păcălit o fetiță de la Moldova să se joace de-a familia, de-a tata și de-a mama, de-a viața… Am fost scârbit și indignat de grotescul imaginii. Am știut că se va sfârși așa.
”Domnii” Columbeni au impresia că pot cumpăra orice cu bani: fete mari sau… mici, ani de viață, suflete… oameni și lege! Atunci când artificiala legătură s-a rupt (spun asta fără a fi de acord ori a încuraja de nici un fel divorțul) Irinel și tatăl lui au arătat că sunt doar niște bogătani și atât. Că vila și milioanele de euro din bancă nu-i ajută să fie și oameni. Că ei nu sunt nici gentelmeni, nici țărani, doar cele două nu sunt opuse. ”Țăran” nu li se potrivește, pentru că l-ar jigni pe bunicul. Cealaltă descriere nici atât…
Nu pot uita imaginea strîmbă și jenantă a bătrânului mignon și care nu știe a-și prețui părul alb, rânjind tâmp dintr-o vană umplută cu apă și cu… pițipoance, pentru ca, la doar 2 luni, să se plângă că fosta lui soție are un mod de viață imoral care ar pune în pericol copilul. Apoi, știți tot circul, cu divorț, cu filmulețe, cu dezvăluiri, cu declarații și mojicii. Un teatru prost care acum se încheie cu dovada că copilul nu a fost bolnav, ci… sechestrat!
Csibi Barna va fi, totodată, cercetat și de catre Comsia de Disciplină pentru gestul său.
Potrivit șefului Direcției Generale a Finanțelor Publice (DGFP) Harghita, Kedves Imre, “detașarea va intra în vigoare de luni și are o durată de o jumatate de an”.
Csibi Barna a declarat vineri că “ordinul este legal” şi că îl va respecta.
Va vedea, cu ocazia aceasta, domnul Barna, faptul că românii sunt oameni chiar și cu cei ce îi mânjesc cu noroi. Am certitudinea că el va fi tratat corect, dar probabil va primi și ceva de lucru, pentru că se pare că a avut cam mult timp liber în ultima vreme. Probabil va fi nevoie să înceapă a-și folosi materia cenușie, demonstrând ce nu a demonstrat până acum: că o are. Probabil că își va revizui atitudinea urât mirositoare, probabil va depăși stadiul de primată inferioară. Vestea proastă este că acest gen de evoluție nu se poate demonstra.
Îl mai sfătuiesc, cu toată seriozitatea, pe Csibi să se ferească a-i întărâta pe moți, mai ales atunci când vine vorba de al lor Iancu!
Salut faptul că liderul UDMR, Kelemen Hunor, și Laszlo Tokes au condamnat, aseară, gestul idiot al extremistului.
Csibi Barna, cercetat deja pentru ”instigare la discriminare şi constituirea unei organizaţii cu caracter fascist, rasist sau xenofob” este membru al organizaţiei extremiste Garda Secuiască (interzisă în Ungaria dar nu și în țara noastră) demonstrează și mari lacune la nivel de cultură generală.
Dragi Guvernanți, astfel de gesturi ne umilesc și ne indignează. Ele trebuie tratate cu maximum de severitate, respectând însă constituția și legislația în vigoare. Iar țara noastră, eliberată cu sânge și sudoare, nu va mai fi niciodată sub talpă străină! Dar voi vă ocupați tot cu destabilizarea națiunii, doar că folosind altfel de metode…
Închei cu toată seriozitatea: nu sunt de acord ca ăsta să mai fie plătit din banii publici!
VIDEO: ”Sus sus sus la munte sus” un omagiu adus, marelui revolutionar pentru libertatea poporului roman din Transilvania, Avram Iancu.
Românilor nu le mai este foame sau poate s-au obișnuit deja cu senzația asta nefericită. Sau poate că este adevărată celebra imagine a mămăligii, care va exploda undeva pe la sfântul așteaptă. Alfel nu îmi pot explica fâsul de miting la care azi au participat atâtea mii de oameni, mulți dintre ei bine intenționați și rupți în coate și în fund în urma inteligentelor măsurilor ale guvernelor din ultimii ani.
Cu părere de rău, cred că și-au pierdut vremea și că ne merităm soarta. Boc le-a dat peste nas, la fel cum au făcut-o și peneliștii înaintea lui. Codul muncii merge, încet dar sigur, ca un pumn în obrazul nostru ori ca un șut în partea dorsală, în ciuda unei noi moțiuni de cenzură, cea de azi. Ce demisie, ce decență, ce teamă, ce rușine! Jegul și nepăsarea, imagini de marcă a clasei politice din ultimii 21 de ani contină să ne fie fruntarii…
Urmărindu-i discursul ”tip Boc” care s-a dorit acid și ironic (apropo, ce coeficient de inteligență o avea nea ăsta?) nu am putut să nu remarc analogia pe care a făcut-o în legătură cu economia și organismul bolnav, care are nevoie de un plus de vitamine.
Domnule Boc, cunoscut și ca ”Poc” (cine știe cunoaște) cancerul nu se poate vindeca cu vitamine! De cele mai multe ori ai nevoie de tratamente serioase, chiar de bisturiu. Vitaminele ajută, dar nu rezolvă nimic. Domnia ta însă propui, pentru bietul bolnav de cancer, nu vitamine ci eutanasie!
Asta se întâmplă când rolul chirurgului îi este oferit moașei din sat…
Tot mai puține sunt situațiile în care să râdem cu poftă, mai cu seamă la programele umoristice de toată jena promovate pe micul ecran românesc în ultima vreme. Deși nu mai avem doar TVR-ul timp de câteva ore pe zi, parcă toți banii din lume nu pot cumpăra… talentul. Iar lipsa de așa ceva dar și penele de idei se încearcă a fi compensat prin… vulgaritate.
O surpriză plăcută la ”Românii au talent” a reprezentat-o ”Grupul umoristic Brigada 2/3 & Master Red”. Vă invit să îi urmăriți și să decideți dacă românii (încă) mai au talent.
Nu vreau să intru în ”de ce”-uri atunci când vine problema de prima chestiune. Noi, românii avem un dar aparte de a găsi țapi ispășitori și scuze atunci când săvârșim boacăne. Campanie electorală sau nu, le-am dat motive suficiente partenerilor noștri de pretutindeni ca să ne ia tare. Iar dacă atunci le-am blamat motivațiile haideți să facem, la rându-ne curățenie în propria ogradă și să le recunoaștem eleganța atunci când ne recunosc valorile.
Salut recunoașterea meritelor lui Mugur Isărescu. Oamenii cu cap vor înțelege cât de mult a contat această minte limpede la Banca Națională, care de multe ori a fost nevoită să înoate contra curentului și în ape tulburate de politicieni educați prin piețe și mahalale sau te miri pe unde (mai puțin pe la școală). La momentul decernării înaltei distincții, ambasadorul Frantei la București, Henri Paul, a spus că “mulțumită politicii inspirate a Băncii Naționale, România nu a cunoscut o criză financiară”.
Mai multe pe marginea subiectului puteți citi pe hotnews.ro.
Mugur Isărescu: ”politica monetară trebuie sa fie echilibrată precum vinul“.
Trăim într-o lume nebună, nebună, nebună de tot… O lume în care nu mai poți numi răul – rău, urâtul – urât și păcatul – păcat.
O instanță de judecată din Marea Britanie a decis că un cuplu nu este eligibil pentru a lua copii în plasament datorită fapului că crede și afirmă că homosexualitatea e păcat. Unul dintre asistenții sociali a declarat că vederile lor în acest domeniu au ridicat semne de întrebare către autorități.
”Tot ceea ce nu am acceptat să facem, spun Eunice și Owen Johns, cei doi părinți sociali, a fost să-i spunem unui micuț că homosexualitatea este un lucru bun”.
Șocant, judecătorii chiar au sugerat că vederile cuplului în ceea ce privește homosexualitatea pot fi DĂUNĂTOARE pentru copii. Grupările creștine din Marea Britanie au avertizat că decizia ar putea avea efecte dezastruoase asupra asistenței maternale și adopțiilor din Marea Britanie.
Sper că nu sunt ultimul care se indignează de la noi. Îmi place să cred că românii, deși considerați cetățeni de mâna a doua și priviți de sus de mai civilizații europeni britanici, nu au ajuns atât de emancipați încât să o ia razna. Dar prevăd sumbru că prigoana modernă împotriva creștinătății va fi frumos ambalată în umanism, într-o formă absurdă de închinare la făptură.
În ceea ce privește homosexualitatea, pe mine unul mă doare fix în bască de ceea ce fac alții cu fundul lor. Sau cu alte zone ce au scopuri folosite altfel decât s-a intenționat la creație. Mă doare sufletul, însă, că își distrug viața, irosind-o și pe a altora. O lege protejând păcatul este triumfătoare peste bunul simț, peste drepturile creștinilor (încă) majoritari dar mai ales asupra principiilor instaurate de Dumnezeu.
Concluzia cu care vă las este cea oferită de Eunice Johns:
“Este doar încă o lovitură pentru noi. Este o zi neagră pentru creștini...”
Orice ființă bolnavă are nevoie de doctor. Cu cât complicațiile sunt mai serioase, iar durerea, implicit, mai apăsătoare, cu atât pacientul trebuie să ajungă la mai multe cabinete. Uneori se impune a se acționa cu maximă fermitate. Orice secundă în plus poate duce la încetarea celui mai de preț dar primit de la Dumnezeu, la moartea pacientului. E nevoie de acțiunea sigură și fără ezitare a chirurgului, care să taie adânc și dureros, pentru a elimina răul în totalitate. Iar alteori, în lipsa aceluiași remediu, se moare încet dar sigur.
Fraților, ar trebui să fim triști: mama noastră este bolnavă. Țara noastră este tristă și o doare. Iar noi, copiii ei, avem datoria sacră de a face ceva, pentru că durerea ei este și durerea noastră. Din păcate, însă, chirurgii ce ar putea-o opera sunt tot mai puțini: au luat drumul înaltelor porți ale boierilor din vest, operând alte mame și făcând alți fii fericiți.
Întrebat de către procurori cum de și-a luat permisul de conducere dacă nu știe să scrie, ”Bercea Mondial” (apropo, ce geniu… genial se putea gândi la un astfel de pseudonim?) a răspuns sec și cu aroganța dată de siguranța că legea îi exonerează de răspundere pe cei ai căror fapte au fost prescrise:
”Am mituit, dar nu mai ţin minte pe cine”…
Ce-ai făcut mă? Am mituit! Pe cine mă? Păi, la câți am mituit eu, de unde să mai știu... Da’ dar legea te va pedepsi, nu-i așa?… Legea să mă pupe! Au trecut 21 de ani, iar fapta e prescrisă.
Mă întreb și eu, de ce oare se prescriu astfel de fapte? De ce nu se poate prescrie un impozit la o cocioabă dărâmată, în care stau doi bătrâni neputincioși, iar mizeriile astea cu iz penal să fie pedepsite cu toată fermitatea, lundu-se ca fapt agravant faptul că, spre exemplu, analfabetul a circulat pe drumurile publice 21 de ani cu mașina FĂRĂ SĂ AIBĂ DREPTUL LEGAL CÂȘTIGAT!
Revin: mama noastră este bolnavă. Iar noi tratăm microbii, care o omoară încet dar sigur, cu blândețe. Le dăm drepturi. Le prescriem faptele penale. Le permitem să trăiască deasupra oricărei legi a bunului simț, ca să nu mai amintesc de principii. Iar cine fură azi un ou, așa m-a învățat bunicu’, mâine va fura un bou. Mai ieri Sandu Anghel era un oarece găinar, care mituia pentru a-și lua permisul. Azi s-a metamorfozat în ceva mai puternic și mai ”jmeker”. Se numește Bercea Mondial și e cercetat pentru tentativă de omor, că doar atât au vrut să vadă oamenii legii din toată cariera lui, cu care se mândrește.
Ce va fi mâine, vă întreb, dacă nu dăm cu agent antimicrobian și nu punem bisturiul pe cangrenă?
Familia noastră, adică eu şi frumoasa-mi soţie, are un mare off. Ne doare mai tare (off-ul) mai ales când mergem la cumpărături. Cumpărăm legume din Olanda, lapte (Tej) şi carne din Ungaria, drojdie din Turcia ori dulciuri ieftine şi bune din Ucraina; mă rog, aţi prins ideea… Dacă n-ar fi “Walker poliţist texan“, cum le spun eu, gardienii ăia de închiriat care se plimbă legănat şi cu maximă importanţă prin supermarket-uri, scrutând cu vigilenţă potenţialul infractor din fiecare cetăţean, probabil că, uneori, aş răcni de indignare.
Cum adică, domnule, să aducem şi să distribuim, mai ieftin decât produsele autohtone, tot ce vine de pe la alţii? Adică de ce să nu avem şi noi porc, pui, peşte (ăla vine din China, deşi noi avem ieşire la mare), legume, fructe şi alte cele, produse aici, în patria mumă?
Azi dimineaţă, în timp ce mă eliberam de jeg şi de odorul negativ de peste noapte – în cadă, unde altundeva? – aud la ştiri cum că ţara noastră ar putea hrăni 80 de milioane de oameni din agricultură... Să nu credeţi că am televizor în baie, dar în minuscula garsonieră în care ne trăim traiul şi ne mâncăm mălaiul, dacă tragi şi un vânt nevinovat se aude din baie în cameră şi viceversa. Sar (în gând) şi strig (tot în gând):
CÂŢI???
Cred cu tărie că am putea face bani frumoşi din exporturi, dar dacă cifra asta e exactă, ar trebui să ne fie ruşine. Nu doar mie şi nevesti-mii, ci ţie şi fiecăruia dintre noi, cei care reprezentăm, împreună, … POPORUL.
Nu îmi termin bine gândul, că o aud pe nevastă răbufnind, indignată:
- Bă, suntem un popor de puturoşi!…
La început mă umflă indignarea naţionalistă. Mai apoi mă temperez, cu gândul la multele exemple, negative dar şi, unele, de lăudat, din propria-mi familie. Unii, mulţi domne, chiar sunt… puturoşi! Puţini, ce-i drept, fac producţie anuală şi bani frumoşi, din muncă grea, chiar în agricultură.
La răbufnirea iniţială, doamna mea mai adaugă şi că ar schimba legea şi practicile, astfel ca, tot ce nu este teren agricol folosit, sau folosit cu cap, să treacă într-o formă de asociere profitabilă pentru proprietar, pentru popor, pentru noi toţi… Care să genereze profit şi – de ce nu? – să hrănească măcar 25 de milioane de dornici şi nu 80, cum se laudă ministrul şi cunoscătorii.
“Dar cine, mă, să facă asta?”, întreabă sec, Toma din mine. Guvernul nu ar face nimic în direcţia asta. De ce? Pentru că e un puturos politic format, în mare parte, din puturoşi dovediţi, cu salariu şi drepturi date de către noi toţi. Măsurile lui au redus locurile de muncă, au distrus economia şi agricultura, au scăzut, tâmp, încasările la buget (fi-i-ar impozitul forfetar şi TVA-ul de cap, să-i fie!, spre exemplu). Nici o mare parte dintre cei ce sunt pseudoagricultori nu ar fi de acord dar nici nu ar face altceva cu glia strămoşească (well, avem şi noi, familia, juma de hectar prin Moldova, pe care nimeni nu s-a îngrămădit să îl lucreze, deşi l-am oferit pe gratis). Unii pentru că nu pot ori pentru că nu ştiu. Mulţi însă pentru că nu vor, de puturoşi ce sunt!…
Înainte de a mă arunca pe toboganul unei noi săptămâni, îmi închei gândul cu resemnarea că la enunţul nevestei, aş schimba doar un lucru pentru a fi ”fair” faţă de cei câţiva cretini (n.m. în viziunea comună) care mai şi trag, împotriva curentului, şi câştigă din muncă cinstită:
“Suntem un popor de (mulţi) puturoşi!”
Închei: să nu te superi pe mine, Poporule! Ştii, că te iubesc aşa cum eşti, altfel nu aş mai fi pe aici!
Credeaţi că s-au încheiat (contra)performanţele care să ne propulseze pe primele locuri în topurile ruşinii? Cu un guvern atât de performant şi de pus pe (anti)reformă ca al nostru, sunteţi naivi dacă nu vă acordaţi aşteptările…
O să fie un articol scurt și fără rimă, de la cap la coadă. Promit. Scriu doar pentru că, indignat de jegul cu care sunt împroșcat zilnic pe toate canalele media, nu pot să mai tac.
Părerea mea nefondată decât pe (bun) simț este că, după ce ani de zile s-a luptat cu frustrarea ”că e mică” acum încearcă, prost sfătuit în telenovelele pe care le urmărește, să treacă peste complexul cu pricina. Și prost să fie ăla care își mai dorește să meargă la spectacolele unui astfel de mojic; să mai dea și bani pe bilet.
Câteva lucruri de observat în filmulețul care circulă pe net:
A lui nea ăsta.. e mică. Prea mică.
Tot ăsta, nesimțitu’ cu pricina, cică, e creștin ortodox.
Suntem o țară de farisei, tot cică. El nu mai e, că doar a arătat ce (nu) are…
Cam atât pentru azi. La noi totul e posibil, iar presa noastră, pentru care asta se numește știre bună, nici nu merită mai mult. Trăiesc cu o convingere personală, aceea că cineva l-a plătit, chiar, pe calicul ăsta, să-și arate lenjeria intimă îngălbenită de vreme și de prea multă sinceritate…
Parcă izvorând dintr-o dorință pervers vinovată de a fi și noi, românii, primii la ceva, am reușit până la urmă performanța de a ajunge pe primul loc în Europa… la numărul de case fără toalete sau dușuri! Mai întâi am fost consternat, mirându-mă, pentru că naivitatea mea incurabilă mă face să par uneori un martzian picat în freză. Apoi m-am liniștit, afișându-mi resemnarea de stand-by.
Știrea îmi oferă explicația cea mai plauzibilă pentru faptul că pentru a treia oară consecutiv în drumul spre și dinspre birou, sunt călcat agresiv pe fiecare neuron în parte de mirosul pestilențial acru transpirat, amestecat cu duhoare de respirație afumată, de obicei insinuat de pe locul din spate. Agresorul e mereu altul, cel puțin așa spune nasul meu cel fin la odoruri…
Ieri nu m-am mai putut abține și m-am întors să văd nespălatul care mirosea ca Moș Gheorghe, unul dintre stămoșii mei, care era însă un profesionist în ale oierirului – fapt ce ce îi oferă câteva circumstanțe atenuante, dacă luăm în calcul vârsta pe care el însuși o uitase.
Nesimțitul meu, însă, era tânăr și purta blugi, probabil unul dintre campionii care au propulsat Românka pe primul loc în raportul Eurostat, care stipulează faptul că 43% din locuințele românești nu au toalete, iar în 41% dintre ele nu există dușuri.
Deci… deci! Vă invit să nu ne bucurăm ca proștii că suntem pe primul loc…
Se spune că prima iubire și prima… mașină nu le vom putea uita niciodată. La mine prima iubită avea cu mai bine de 30 de kg în plus și era la fel de grațioasă ca o navă de cursă lungă. Să fiu sincer și corect până la capăt, copilul din mine a iubit-o… La cârma ei mă simțeam bine, un căpitan de cursă lungă pe o navă sigură. Dincolo de faptul că seara, atunci când o duceam acasă, mă punea de cele mai multe ori să alerg până la portița de unde ne luam rămas bun pe fugă de frică ”să nu iasă tăticu cu furca”, ea va avea mereu un loc special în amintirile mele.
Prima mașină e o poveste cel puțin la fel de greu de uitat. Pentru prima oară client al unei firme de leasing, plătind și pielea de pe mine pentru rata lunară, am reușit cu chiu cu vai să îmi iau un Hyundai Getz. La vremea aia arăta super, dădea bine și te făcea să te simți șofer indiferent că unii erau ironici cu privire la mașinile coreene. Mai ales șoferii mai prost cotatelor Dacii. Îmi voi aduce aminte mereu de prima noastră întâlnire, atunci când am scos-o la o mică plimbare pe străzile din jurul showroom-ului. Nu am observat deloc plasticul… plastic de pe bord, nici alte inconveniente minore. M-am simțit instant… acasă. M-am simțit bine, am fost mulțumit de alegerea mea. Am plâns atunci când am dat-o și am recomandat-o cu drag celor ce doreau o mașină decentă la bani nu foarte mulți. Nu a avut niciodată nici o problemă, în cei trei ani de căsătorie și nu m-a lăsat nicăieri. Ea mi-a arătat că și alții au potențial pentru viitor, nu doar ”jmecherii” cu tradiție în construcția de automobile.
O altă mașină în care m-am simțit bine, e adevărat că pentru 5-6 minute că nu mi-am permis să o și cumpăr, a fost Sonata de la Hyundai. Iarăși, nu vorbim de un campion, ci de un tovarăș credincios, la o altă clasă. Cei care au avut-o s-au declarat mulțumiți, cu câteva excepții. Well, nu poți mulțumi pe toată lumea. A venit însă vremea ca ea să iasă la pensie și să lase locul unui alt model, care arată și sună bine, Hyundai i40. De la o vreme încoace constructorul corean face pași mari în direcția cuceririi unui larg teritoriu pe piață. i10, i20, i30, ix35 sau ix55, continuatori ai lui Athos, Getz, Tucson ori Terracan au oferit alternative viabile celor ce își doresc mașini corecte la un preț… corect.
Noul model de clasă D va fi lansatîn martie la salonul auto de la Geneva și se anunță a fi cel mai avansat tehnologie din gamă. Construit special pentru Europa, vine inițial în versiunea break, urmând a fi lansată ulterior și o versiune sedan.
Câteva informații preluate de pe Hotnews cu privire la subiect:
Hyundai spune ca i40, proiectat la centrul de cercetare din Germania se doreste a fi premium si va beneficia de dotari precum scaune si volan cu incalzire, faruri bi-xenon si sistem automat de dezaburire a parbrizului.
Constructorul mai spune ca in versiunea cu motor diesel de 1,7 litri emisiile de CO2 sunt cele mai mici din clasa D:113 g/km. Masina are 4,7 metri lungime si vor fi disponibile patru versiuni de motorizare: doua pe benzina (1,6 litri 135 CP si 2 litri 177 CP) si doua diesel (1,7 litri cu variantele 115 CP si 136 CP).
Cei de la Hyundai au spus in repetate randuri ca vor ca perceptia publicului fata de marca sa se schimbe, astfel incat brand-ul sa fie vazut ca oferind calitate premium, la preturi accesibile. i40 va concura cu modele precum Ford Mondeo, Opel Insignia si Volkswagen Passat. Spre final de an va fi prezentata si o versiune sedan de i40.
Hyundai a vandut aproape 350.000 de masini in Europa anul trecut, echivalentul unei cote de 2,6% din piata. Inmatricularile Hyundai in tara au scazut cu 53% anul trecut, la sub 2.500 de masini.
În Egipt situația a scăpat total de sub control. Nimeni nu mai știe împotriva cui luptă și de partea cui e. Filmulețul care urmează este destinat doar ochilor unui adult. În imagini, o dubă a poliției intră în plin într-un grup de manifestanți. Pentru mai multe informații dați click AICI.
Inițiativa legislativă a lui Silviu Prigoană, privind inlocuirea termenului de ”rom” cu cel de ”țigan” și interzicerea folosirii acestuia cu conotație negativă, a primit aviz favorabil din partea Comisiilor pentru drepturile omului și egalitate de șanse din Senat, potrivit unui comunicat Mediafax.
Deputatul motivează necesitatea unei astfel de legi prin faptul că termenul “rom” generează confuzie pe plan internaţional.
“Sute de milioane de oameni de pe Planetă n-au studii filologice şi de etimologie. Ei fac o asociere firească (şi justă!) între terminaţia -ia / -(an)ia şi ţara (= naţiunea ei) care are această particulă: Britania = brit + ania = “ţara briţilor, a englezilor”; Mauretania = maur + (et)ania = “ţara maurilor”, deci România = rom + ania = “ţara romilor”. E incorect. Se creează o falsă direcţionare”, susţine Prigoană în motivaţia propunerii legislative.
Ca să nu tac la o astfel de știre bombă, fac și eu două observații:
Nimic nou. Cu sau fără lege, oamenii au folosit țigănie în loc de romie. Nici măcar pe ei (pe domnii ”romi” – asta ca să nu încalc prevederile încă în vigoare) nu îi irită această etichetă. Mai mult, sunt mândri de ea. Deși, probabil că nu s-ar fi jigniți dacă oamenii ar considera Rom-ânia ca fiind țara romilor…
Măcar cu asta să rămânem și noi, în afara (pi)șourilor de toată jena, din partea deputatului Prigoană: cu o lege care să ne permită să folosim termenul cu care am crescut, și fără de care, iată, încă suferim de criză. E urgent, e important, e la modă, hai cu legea, că mor de nerăbdare. Iar dacă reprezentanții puterii își ocupă timpul cu asta, înseamnă că e și musai!
Sunt însă și rromi pe care îi deranjează să îi numești țigani. Vezi protestul lor AICI.
Eu mă voi supune majorității, mai ales că prietenii mei rromi mi-au pus în vedere să nu le mai zic așa. Dar dacă totuși deranjează pe cineva noul vechi mod de adresare, putem întreba frumos înainte:
Vă sfătuiesc ca, înainte de a merge diseară la culcare, să vă modificaţi ceasurile, dându-le cu o oră în urmă. La noapte se schimbă ora, deoarece vom trece la cea de iarnă.
Astfel, ora 4 va deveni ora 3, ceea ce înseamnă că ne vom trezi cu o oră mai târziu.
Ați văzut că nu am mai scris pe aici? Da? Și eu… Vreți să știți și de ce? De scârbă!… Îmi este tot mai greu să scriu despre ei, despre noi, despre minciună și sărăcie, despre Băse și ai lui, despre lingăii opoziției, despre o țară ca un țăran doborât de ciocoi în propria-i mizerie.
Îmi este tot mai greu să îmi mint soția, în scopuri nobile, că totul va fi bine, deși știu că, atâta timp cât ăștia sunt sus, noi nu putem decât fi jos. Îmi este tot mai greu să nu îmi bag picioarele și să plec, fără să am, după atâția ani de așteptare, nici o secundă impresia de lașitate!
Ce ați fi vrut să scriu, mă rog? Că domnu’ președinte vrea să ne taie în două și să ne impoziteze și pipota? Că după creșterea TVA-ului vrea să se întoarcă, asemenea unui câine turbat, să halească și ultimul rahat, pe cale de a se usca la soare, dar la care tânjim cu toții? Că pițipoancele din politică fac paradă de poșete de lux, în timp ce lumea crapă de foame? Că Boc ne sfidează hidos și laș din spatele marinarului? Că președintele statului (obișnuiți-vă, o să mai scriu cu “s” mic…) umilește poporul cu remarcile lui arogante și la fel de tâmpite ca ale ultimului golan? Că alternativa de bun simț a guvernării, șefuțu’ celorlalți, nici nu mai vine la muncă să voteze, făcând ce numai el știe în timpul și pe banii noștri? Dar că iese golănește pe posturi numai pentru a arunca cu rahat, fără bunul simț de a ne prezenta alternativele pentru care să merite să-i fugărim pe ăștia ca pe potârnichi… Să scriu că nu mă mai mir că sunt licee la care nimeni nu a luat bacul, deși îmi intră unghiile în carne la râsul chelului care hlizește că școala noastră face tâmpiți? Spuneți, mă, fraților, spuneți!
We’re going down, iar eu am fost și sunt în grevă. În grevă de scris, nu de alt mod, deși tare tentantă ar fi oferta grevei fiscale, propusă de un personaj cu care nu am crezut că voi fi vreodată în acord. Știu că nimeni nu va lua seama la jelirea mea, mai ales domniile lor, boierii, pe care îi avem doar pentru că îi merităm, dar mă simt mai bine când protestez. Vreau timp să plâng cu umiliții, împărtășind sentimentul de neputință și de furie, să strig la Dumnezeu așteptând o minune…
Între timp, deși mi-am plătit deja ce trebuia pe anul acesta, doar așa, că zice chelu’, am bani de dat…
