”România… ridică-te!” – Protest și strigăt de român

Foto: roportal.ro

Cineva spunea ”capul plecat sabia nu-l taie” dar adăuga imediat la proverbul… proverbialei umilințe românești: ”dar nici coroana nu poate sta pe el!”. Scârbit și trist înclin să-i dau dreptate, mai ales atunci când vine vorba de stigmatizarea și înfierarea nedreaptă a întregului neam românesc.

Suntem din nou, (pentru a câta oară?), rușinea și bășcălia Europei, urmând o soartă deloc prescrisă de aceasta, ci acceptată și trasată nemernic chiar de către cei care o poartă triști. Francezii ne insultă, norvegienii ne calcă în picioare, mai sunt și alții ce le urmează exemplul mojic, iar noi acceptăm resemnați semnele aroganței și superiorității lor, cu o atitudine deloc cristică prin inconștiența și involuntarul ei.

Cu pumnii strânși ca într-un spasm al umilinței, transpirând sudoare peste durerea bătăturilor sufletului, ne plecăm cu o mocnită durere frunțile arzând de scuipatul acid al domniilor din vest. Și, așa cum ne știm dintotdeauna, mici și triști, suduiți ai ciocoilor și fanarionților zilelor noastre, lăsăm să mai treacă de la noi o dată, și-nc-o dată, pînă când mult va deveni prea mult, până când nu vom mai putea duce și până vom alege calea răzvrătirii ca o ultimă șansă de izbăvire.

Ce este de făcut, te întreb, națiune tristă? Mă înfioară gândul la luptă, la lupta cu noi înșine, la recăpătarea propriei demnități naționale. Să ne ridicăm din cenușa propriei robii, să luăm decizia de a ne îndrepta coloana înțepenită, să respirăm aerul nobil de la frunțile boierilor cărunți de propriile umilințe, urlând descătușat ca într-o conștientizare a propriului imn: acum ori niciodată!

Până când vă vom mai tolera mojicia,  frați europeni, nu doar mai mari, dar și mai îmbătrâniți de ale voatre urâciuni sufletești? Până când ne veți mai călca în picioare, aruncându-ne vulgar moneda supraviețuirii? Suntem bogați în toate cele, sărăciți doar de propria atitudine nedemnă, dar asta nu vă dă dreptul să vă purtați mișelește.

Eu nu voi mănânca nici câini, nici șobolani, diseară la cină, iubiți norvegieni! Eu nu învăț franceza pentru a cerși de la voi, frați întru latinitate francezi! De aș muri singur și trist știu că nu voi face asta niciodată, la fel cum știu și că pe voi o astfel de cruce – ca aceea a poporului spre care scuipați – ar fi mult prea ucigătoare pentru nivelul (im)potenței voastre, la fel de nimicitoare ca cerința nebună de a-i cere bărbatului să reziste durerilor nașterii. Sunt poate mic, un român oarecare, unul dintre milioanele de scuipați de voi, dar nu vă sunt cu nimic inferior! Vă somez să vă fie rușine și să primiți cu capul plecat mănușa pe care v-0 arunc în ochii orbiți de osânza sărăciei sufletești! Și vă cer socoteală pentru aceste insulte, nu că m-aș aștepta la scuze de la voi…

Dragi frați de la aceeași mamă care ne este și țară, am o veste veche de când lumea și nouă prin amnezia cu care ne-am șubrezit ochii minții până acum: noi nu avem de luptat împotriva lor, a ăstora care mușcă din noi precum câinii! Nu le datorăm decât un dispreț rece și respectuos, care să le arate din ce sunt făcuți. Lupta și calvarul nostru se cer a fi săvârșite aici. Nu săracii mojici bogați poartă vina pentru că noi acceptăm scuipatul ce înconjoară moneda. Nu ei ne dau boala și nu ne gonesc pruncii. Nu ei ne votează conducătorii. Nu ei ne gonesc Dumnezeul din școli și din inimi. Nu ei… ci noi!

Doamne, ai milă de nația asta bolnavă și tristă, ai cărei fii bolnavi și triști suntem, și nu ne lăsa să pierim pe cale!…

VIDEO: pentru a ne mai ostoi amarul, vă propun să ascultăm împreună ”Fiii lacrimilor tale” (Marcela Saftiuc)